Roman-schita
1.
1.
- Tu ai dormit vreodata printre flori ? Sa simti parfumul cum iti inunda inima, sufletul, mintea ?
Eu am dormit de multe ori inconjurat de flori de camp, in jurul meu erau mii de flori albe, albastre, galbene, se leganau in bataia vantului. Din cand in cand parfumul lor venea ca o adiere usoara si simteam ca aproape ma imbata.
Azi mi-am amintit de o zi din primavara acestui an. Priveam pe fereastra, ganditor,priveam marul din gradina mea. Era inflorit de curand, plin de flori albe si roz, roz si albe, intr-o ingemanare perfecta de alb si roz, greu era sa stii unde incepe albul, unde se termina rozul, unde ambele culori sunt combinate. Am iesit din casa, am mers in gradina, langa mar si m-am cufundat printre crengile lui inflorite, intr-o tentativa de a ma ascunde in natura aceea minunata, pura, absolut pura. Un parfum puternic m-a cuprins si poate chiar m-a ametit putin…
Acum e inceput de toamna, marul din gradina mea nu mai are flori, nici fructe, mai are doar frunze, inca verzi. Natura si-a schimbat fata, a venit toamna , ca un gand ascuns si temator, ca o idee de tristete, simt ca-mi lipseste ceva, ceva nedefinit, nu-mi pot da seama ce-mi lipseste…
Mintea, gandurile mele, te cauta pe tine, as vrea sa-ti daruiesc tie marul meu, dar nu acum, am sa astept sa infloreasca din nou, in primavara viitoare am sa ti-l daruiesc, parfumul lui sa te inunde si pe tine, asa as vrea, viata ta sa-ti fie plina de flori si parfum de mar, ca un vis intr-o padure fermecata.
Ma gandesc la tine, zi de zi numai asta fac, uneori incerc sa-mi alung gandurile, incerc sa mai uit dar nu reusesc, sau reusesc doar pentru putin timp, apoi imi apari din nou in minte si nu mai pleci. As vrea sa-ti vorbesc, sa-ti spun o mie de lucruri, sa-ti descriu o mie de gesturi pe care le fac cu gandul la tine, mintea mi-a rams conectata spre tine si nici nu vreau sa se intample altfel. As vrea sa-ti vorbesc…sa-ti spun…e important sa-ti spun…e foarte important sa stii…
Treceam prin viata calm, linistit, mai bine zis viata treacea pe langa mine, nu aveam sperante desarte, nu aveam vise, treceam prin viata fara necazuri, fara probleme deosebite, fara lumini si umbre, fara realizari insemnate, fara…Dar nu doream nimic mai mult decat aveam.
Am terminat o facultate, sunt inginer intr-o fabrica, intr-un orasel linistit si curat. Am pasiuni normale, obisnuite : sport, muzica, pescuit. Nu am cu ce ma lauda, dar nici de ce ma plange…
Asa era viata mea, calma, linistita, obisnuita, lineara, pana cand…Ca din senin tu ai aparut in calea mea, oarecum inexplicabil. Iti amintesti ? Sau nici macar nu m-ai observat ?
Traiesc continuu emotia pe care am simtit-o la intalnirea cu tine. E o emotie minunata, oarecum inexplicabila, o emotie care imi place si traiesc mereu cu ea, nu vreau sa pierd nimic, nicio impresie, nicio reactie, niciun gand, speranta, vis…nimic din ceea ce s-a intamplat si nici din ceea ce se va intampla de azi inainte, nimic din ceea ce a fost si va fi legat de tine. Asa ca, m-am gandit sa scriu tot, un fel de jurnal adresat tie, in care voi asterne pe hartie fiecare gand, fiecare gest si fiecare emotie traita, totul asa cum s-a intamplat, cum am simtit, dar si tot ce va urma de azi inainte. Nici nu cred ca as putea sa traiesc altfel, simt ca doar asa, scriind, voi reusi poate sa depasesc tensiunea de care sunt si voi fi cuprins. Tensiunea asta ma insoteste din clipa in care ai aparut.
N-am sa uit niciodata intalnirea cu tine. Au trecut deja cateva zile de atunci si inca nu reusesc sa inteleg deplin daca a fost doar un vis, sau s-a intamplat in realitate, chiar asa, din clipa aceea traiesc dimensiunea unui vis si degeaba tot incerc sa ma intorc in realitate…
Intamplarea facuse astfel incat in ziua aceea sa vin in orasul tau, nici nu mai stiu de ce venisem, in orice caz in interes de serviciu…
Ma plimbam prin centrul orasului, imi placea s-o fac, e orasul in care am facut studiile, atat anii de liceu, cat si de facultate. Imi amintesc, instinctiv mi-am privit ceasul de la mana, era aproape de ora zece. Traversam strada, catre Piata Prefecturii. Era o zi calduroasa, oarecum apasatoare, desi soarele nu se vedea pe cer. Orasul parea linistit, aproape pustiu , cum pustiu imi era si sufletul in acele momente. Cutreieram orasul ca un spectator indiferent, neatent, aproape lipsit de orice interes si curiozitate. Am observat totusi, unele schimbari fata de vremea cand fusesem eu la liceu si la facultate. Inca mai aveam in memorie imaginile acelea din anii trecuti. Imi aminteam cladirile vechi, ingalbenite de timp, inghesuite una in alta, cu tencuiala cazuta, cu ferestrele murdare, cu balcoane care mai de care mai ciudate, parca imaginate de cineva bolnav de originalitate…Mi-am ridicat privirea si-am vazut Piata Prefecturii ; goala, pustie, asfaltul murdar, cenusiu, nimeni nu trecea pe acolo, doar eu dus pe ganduri, nu mai stiu la ce gandeam, probabil la nimic important, cand…
S-a facut deodata lumina, soarele alunecase brusc de sub o cortina de nori cenusii si isi revarsa cu putere razele acolo, in centrul orasului. L-am privit oarecum surprins. Aveam impresia ciudata ca soarele pe mine ma cauta, parea ca se repezise brusc spre mine. Altfel, pe cine cauta, pe cine altcineva cand nimeni nu era in preajma ? Si totusi…
In clipa urmatoare te-am vazut…
Aparusei si tu, odata cu razele de soare, veneai de undeva din fata mea, traversai piata in diagonala. Abia atunci am vazut cativa porumbei, multi si cam grabiti, ciuculeau ceva de asfaltul strazii, mai multe detalii n-am observat, imi amintesc doar ca doi dintre porunbei erau albi, ceilati erau de un cenusiu intens. Cei albi erau putin izolati, ciuguleau si ei ceva de pe asfalt, ceva numai de ei vazut…
Apoi, totul din jur a disparut din atentia mea, n-am mai vazut nimic in afara de tine…veneai parca plutind usor, nefiresc, mi se parea ca pasii tai nici nu atingeau strada. Nu intelegeam nimic din ceea ce se petrecea, stiu doar ca mi-am scuturat privirea ca si cand doream sa alung un val ciudat ce mi-o acoperea, am inchis o clipa ochii, apoi i-am deschis, vedeam si imi parea ca nu vad, imi parea ca nimic nu e real, chiar m-am ciupit sa-mi verific constienta. Te priveam, incercam s-o fac cu toata atentia de care eram in stare, dar ramaneam dominat de o impresie stranie, te vedeam stralucind nefiresc, la inceput te-am vazut , intr-un fel… imensa…
Ai trecut prin apropierea mea fara sa ma vezi, asa mi s-a parut. Am trecut si eu pe langa tine, as spune intr-un fel robotic, am continuat sa merg mai departe, in virtutea inertiei de care eram cuprins. Curand inertia mea s-a stins, s-a consumat brusc si n-am mai stiut unde ma duceam, unde ma indreptam, cred ca nici nu avusesem vreun plan anume, nu cautam o strada sau alta, nu cautam ceva anume… Ceva m-a facut sa ma opresc din mers si nu cred ca am sa stiu vreodata ce m-a determinat s-o fac. Poate un camp magnetic puternic, poate doar hazardul, sau poate ca destinul…
Dupa ce m-am oprit, mi-am intors privirea catre tine si te-am urmarit, imi era teama ca ma vezi si ma descalifici pentru asa gest, dar chiar nu m-am putut abtine, desi acest lucru nu era deloc in firea mea… Erai atat de frumoasa, niciodata nu mai vazusem o femeie atat de frumoasa, nici pe departe, de fapt nici nu pot incerca sa descriu diferenta, totul era oricum nefiresc, de necrezut. Si inca ceva, parea ca simt frumusetea ta, simturile mele imi depaseau dimensiunea, frumusetea ta ma invaluia, ma ametea, ma paraliza, eram ca hipnotizat…Atunci mi s-a intamplat ceva si mai ciudat. Fara sa gandesc o clipa macar, m-am intors din drum si-am inceput sa merg pe urmele tale. Gandeam deja complice cu inima, ma scuzam ca oricum n-aveam alt drum, inca nu recunoasteam in sinea mea ca te urmaream…
Mergeam in urma ta, cu privirea lipita de tine, infipta in tine as putea zice, moment in care o adiere de vand te-a invaluit brusc, mai intai ti-a cuprins piciorele apoi a urcat deodata incercand parca sa te dezveleasca. Vantul incercase poate sa-mi satisfaca mie un gand ascuns, o curiozitate exagerata ? Mintea mea incercase oare sa te vada goala ? …trecand, plutind, ca un spirit pe strada ? Era un gand absurd ? Cred ca nu, in acele momente inca nu te priveam ca fiind reala, inca nu te priveam ca fiind femeie. Te priveam ca pe un spririt, ca pe o sfanta, un inger… Probabil ca nici nu mi s-ar fi parut nefiresc daca mersul ti-ar fi inghetat brusc si-ai fi ramas acolo vesnic, nemuritoare, statuie a zeitei luminii…Depasisem toate limitele nefirescului, insa nimic nu ma mai uimea, deja nefirescul imi parea ceva normal…
Ai simtit cum vantul te-a invaluit si, continuandu-ti mersul plutire, ti-ai intins mainile pe langa corp intr-o reactie fireasca de aparare, asa ca vantul nu te-a dezvelit, rochia doar ti s-a mulat pe trup, aratandu-ti totala perfectiune. Sunt sarac in cuvinte, te-as descrie altfel, perfectiune e prea putin spus, dar nu ma simt in stare sa exprim acea risipa de talent ,talentul naturii, toti sculptorii lumii mi s-au parut la un loc, de o enorma saracie in imaginatie…Mi s-a parut ca am vazut chiar si fina tresarire a muschilor tai intr-o divina incordare. Acea imgine mi-a ramas in minte si mi-a schimbat inzecit ideea de armonie, suplete, finete, maiestrie, dar totul imi parea inca, nelumesc, divin, ireal…
Ti-ai continuat drumul, mereu impasibila si pareai ca nu vezi nimic in jurul tau, soarele te insotea mereu. Ai traversat strada, destul de ciudat, nu te-ai uitat in jur sa vezi daca sunt masini, sau altceva care sa te poata opri, sau impiedica sa treci mai departe, poate chiar sa te loveasca…chiar mi-a fost un fel de teama, sau poate ca nu, poate ca m-am gandit ca nimic nu te poate atinge, nimic nu-ti putea impiedica plutirea…
Tot ce spun acum este de fapt o reluare a mintii mele, am reconstituit si retrait azi intalnirea cu tine. Abia azi am putut sa-mi explic unele detalii, ceva mai apropape de firesc, mai aproape de real, am mers din nou pe traseul pe care l-am strabatut atunci impreuna, de fapt tu inaintea mea si eu pe urmele tale. Multe lucruri mi-ar fi ramas neaintelese, inexplicabile, daca azi n-as fi trecut iarasi prin orasul tau.
In ziua primei noastre intalniri n-am observat nici statuia lui Mihai Viteazul, desi era atat de impunatoare, un domn semet, prea aspru in sementia lui, ridicat in sa pe calul lui istoric. Azi chiar l-am admirat pe Mihai Viteazul, ridicat in sa, ca si cand dorea sa priveasca undeva departe, numai de el stiut, am admirat si intreaga piata din fata Prefecturii, era si acum pustie, doar porumbeii se agitau in jur, inclusiv cei 2 porumbei albi. Mihai Viteazul avea sabia prinsa cu putere in ambele maini, tinand-o foarte strans si parea intr-un fel anume, nervos, domina piata privind departe, poate chiar prea departe, undeva dincolo de Carpati…
Amintirea acelei zile mi-a navalit in minte, aproape socant…Desi aparusai pe un fond de lumina aproape vie, odata cu un soare viu si aprins ciudat, nu putusem sa vad nimic in jurul tau, cred ca nici cladirea prefecturii, cat este de impozanta, cred ca n-o observasem. Vazusem doar fugitiv porumbeii ciugulind , mi se paruse absurd, ciugulind de pe asfaltul cenusiu, dar si ei, odata cu aparitia ta au zburat, chiar si cei 2 porumbei albi, disparuse-ra si ei ca totul in jur…N-am sa inteleg niciodata cum ai reusit sa captezi toata lumina si toata stralucirea asupra ta, razele soarelui te-au cuprins si te-au purtat spre cladirea Teatrului National, alungand in jurul tau totul in umbra, asa imi aminteasc, strada a ramas doar un cadru imens, ca un urias tablou cenusiu, pe fundalul caruia, mereu in prim plan si in miscare, tu imbracata cu o rochie neagra intr-o croiala simpla, simpla, care iti acoperea trupul doar atat cat era decent si iti lasa piciorele descoperite pana deasupra geninchilor destul, totusi nu exagerat. Parul tau imi parea turnat din platina, mai fin decat finetea insasi, fin dar nu fragil, dimpotriva, curgea aproape aprins, drept si retezat putin deasupra umerilor, elegant si unic, era astfel pieptanat incat cadea mai mult peste urechea dreapta si ocolind delicat pe langa urechea stanga, se misca, se legana in ritmul pasilor tai ; ordonat ca o pendula cuminte si rabdatoare, ca o pendula ... Rochia iti scotea in evidenta armonia totala a trupului, iar nuanta ei contrasta surpinzator si foarte placut cu nuanta parului si cu pantofii tai albi ca zapada de la polul nord si cu un toc subtire si inalt, poate prea subtire si prea inalt, ceva parea nefiresc si amanuntele astea, si detaliile par nefiresti, probabil ca totul parea asa din cauza mersului tau incredibil de usor, plutitor…
Toate detaliile acestea le-am expras din memoria mea abia azi, le-am descoperit concentrandu-ma in amintire, azi mi le-am amintit, dar atunci le priveam ca intr-un vis, ca intr-un ireal acceptat in normal, abia acum imi izvorasc din minte, ca si cum cum dupa ani si ani retraiesti brusc un vis al copilariei si te uimeste claritatea lui…Aveai si o geanta in mana, o geanta alba ca un plic netimbrat, imi amintesc si privirea ta, era ca un camp intins si de un verde imbaiat de roua…o insula de viata verde, ridicandu-se in mijlocul uni lac cu apa albastra, limpede de munte…ochii tai, verzi, mari si limpezi si parca erau atat de neatenti, de impasibili, parea ca ochii nu-ti folosesc la nimic, doar ii plimbai intr-o parte si alta fara sa vezi ceva, ei m-au ametit, m-au respins dar m-au si atras, intr-o lupta neinteleasa, actionam ca inrobit de ei, ca si cum as fi luptat cu mine insami, intentionam poate sa le divin vizibil, oare de ce ? oare chiar asa este ?
Eu am dormit de multe ori inconjurat de flori de camp, in jurul meu erau mii de flori albe, albastre, galbene, se leganau in bataia vantului. Din cand in cand parfumul lor venea ca o adiere usoara si simteam ca aproape ma imbata.
Azi mi-am amintit de o zi din primavara acestui an. Priveam pe fereastra, ganditor,priveam marul din gradina mea. Era inflorit de curand, plin de flori albe si roz, roz si albe, intr-o ingemanare perfecta de alb si roz, greu era sa stii unde incepe albul, unde se termina rozul, unde ambele culori sunt combinate. Am iesit din casa, am mers in gradina, langa mar si m-am cufundat printre crengile lui inflorite, intr-o tentativa de a ma ascunde in natura aceea minunata, pura, absolut pura. Un parfum puternic m-a cuprins si poate chiar m-a ametit putin…
Acum e inceput de toamna, marul din gradina mea nu mai are flori, nici fructe, mai are doar frunze, inca verzi. Natura si-a schimbat fata, a venit toamna , ca un gand ascuns si temator, ca o idee de tristete, simt ca-mi lipseste ceva, ceva nedefinit, nu-mi pot da seama ce-mi lipseste…
Mintea, gandurile mele, te cauta pe tine, as vrea sa-ti daruiesc tie marul meu, dar nu acum, am sa astept sa infloreasca din nou, in primavara viitoare am sa ti-l daruiesc, parfumul lui sa te inunde si pe tine, asa as vrea, viata ta sa-ti fie plina de flori si parfum de mar, ca un vis intr-o padure fermecata.
Ma gandesc la tine, zi de zi numai asta fac, uneori incerc sa-mi alung gandurile, incerc sa mai uit dar nu reusesc, sau reusesc doar pentru putin timp, apoi imi apari din nou in minte si nu mai pleci. As vrea sa-ti vorbesc, sa-ti spun o mie de lucruri, sa-ti descriu o mie de gesturi pe care le fac cu gandul la tine, mintea mi-a rams conectata spre tine si nici nu vreau sa se intample altfel. As vrea sa-ti vorbesc…sa-ti spun…e important sa-ti spun…e foarte important sa stii…
Treceam prin viata calm, linistit, mai bine zis viata treacea pe langa mine, nu aveam sperante desarte, nu aveam vise, treceam prin viata fara necazuri, fara probleme deosebite, fara lumini si umbre, fara realizari insemnate, fara…Dar nu doream nimic mai mult decat aveam.
Am terminat o facultate, sunt inginer intr-o fabrica, intr-un orasel linistit si curat. Am pasiuni normale, obisnuite : sport, muzica, pescuit. Nu am cu ce ma lauda, dar nici de ce ma plange…
Asa era viata mea, calma, linistita, obisnuita, lineara, pana cand…Ca din senin tu ai aparut in calea mea, oarecum inexplicabil. Iti amintesti ? Sau nici macar nu m-ai observat ?
Traiesc continuu emotia pe care am simtit-o la intalnirea cu tine. E o emotie minunata, oarecum inexplicabila, o emotie care imi place si traiesc mereu cu ea, nu vreau sa pierd nimic, nicio impresie, nicio reactie, niciun gand, speranta, vis…nimic din ceea ce s-a intamplat si nici din ceea ce se va intampla de azi inainte, nimic din ceea ce a fost si va fi legat de tine. Asa ca, m-am gandit sa scriu tot, un fel de jurnal adresat tie, in care voi asterne pe hartie fiecare gand, fiecare gest si fiecare emotie traita, totul asa cum s-a intamplat, cum am simtit, dar si tot ce va urma de azi inainte. Nici nu cred ca as putea sa traiesc altfel, simt ca doar asa, scriind, voi reusi poate sa depasesc tensiunea de care sunt si voi fi cuprins. Tensiunea asta ma insoteste din clipa in care ai aparut.
N-am sa uit niciodata intalnirea cu tine. Au trecut deja cateva zile de atunci si inca nu reusesc sa inteleg deplin daca a fost doar un vis, sau s-a intamplat in realitate, chiar asa, din clipa aceea traiesc dimensiunea unui vis si degeaba tot incerc sa ma intorc in realitate…
Intamplarea facuse astfel incat in ziua aceea sa vin in orasul tau, nici nu mai stiu de ce venisem, in orice caz in interes de serviciu…
Ma plimbam prin centrul orasului, imi placea s-o fac, e orasul in care am facut studiile, atat anii de liceu, cat si de facultate. Imi amintesc, instinctiv mi-am privit ceasul de la mana, era aproape de ora zece. Traversam strada, catre Piata Prefecturii. Era o zi calduroasa, oarecum apasatoare, desi soarele nu se vedea pe cer. Orasul parea linistit, aproape pustiu , cum pustiu imi era si sufletul in acele momente. Cutreieram orasul ca un spectator indiferent, neatent, aproape lipsit de orice interes si curiozitate. Am observat totusi, unele schimbari fata de vremea cand fusesem eu la liceu si la facultate. Inca mai aveam in memorie imaginile acelea din anii trecuti. Imi aminteam cladirile vechi, ingalbenite de timp, inghesuite una in alta, cu tencuiala cazuta, cu ferestrele murdare, cu balcoane care mai de care mai ciudate, parca imaginate de cineva bolnav de originalitate…Mi-am ridicat privirea si-am vazut Piata Prefecturii ; goala, pustie, asfaltul murdar, cenusiu, nimeni nu trecea pe acolo, doar eu dus pe ganduri, nu mai stiu la ce gandeam, probabil la nimic important, cand…
S-a facut deodata lumina, soarele alunecase brusc de sub o cortina de nori cenusii si isi revarsa cu putere razele acolo, in centrul orasului. L-am privit oarecum surprins. Aveam impresia ciudata ca soarele pe mine ma cauta, parea ca se repezise brusc spre mine. Altfel, pe cine cauta, pe cine altcineva cand nimeni nu era in preajma ? Si totusi…
In clipa urmatoare te-am vazut…
Aparusei si tu, odata cu razele de soare, veneai de undeva din fata mea, traversai piata in diagonala. Abia atunci am vazut cativa porumbei, multi si cam grabiti, ciuculeau ceva de asfaltul strazii, mai multe detalii n-am observat, imi amintesc doar ca doi dintre porunbei erau albi, ceilati erau de un cenusiu intens. Cei albi erau putin izolati, ciuguleau si ei ceva de pe asfalt, ceva numai de ei vazut…
Apoi, totul din jur a disparut din atentia mea, n-am mai vazut nimic in afara de tine…veneai parca plutind usor, nefiresc, mi se parea ca pasii tai nici nu atingeau strada. Nu intelegeam nimic din ceea ce se petrecea, stiu doar ca mi-am scuturat privirea ca si cand doream sa alung un val ciudat ce mi-o acoperea, am inchis o clipa ochii, apoi i-am deschis, vedeam si imi parea ca nu vad, imi parea ca nimic nu e real, chiar m-am ciupit sa-mi verific constienta. Te priveam, incercam s-o fac cu toata atentia de care eram in stare, dar ramaneam dominat de o impresie stranie, te vedeam stralucind nefiresc, la inceput te-am vazut , intr-un fel… imensa…
Ai trecut prin apropierea mea fara sa ma vezi, asa mi s-a parut. Am trecut si eu pe langa tine, as spune intr-un fel robotic, am continuat sa merg mai departe, in virtutea inertiei de care eram cuprins. Curand inertia mea s-a stins, s-a consumat brusc si n-am mai stiut unde ma duceam, unde ma indreptam, cred ca nici nu avusesem vreun plan anume, nu cautam o strada sau alta, nu cautam ceva anume… Ceva m-a facut sa ma opresc din mers si nu cred ca am sa stiu vreodata ce m-a determinat s-o fac. Poate un camp magnetic puternic, poate doar hazardul, sau poate ca destinul…
Dupa ce m-am oprit, mi-am intors privirea catre tine si te-am urmarit, imi era teama ca ma vezi si ma descalifici pentru asa gest, dar chiar nu m-am putut abtine, desi acest lucru nu era deloc in firea mea… Erai atat de frumoasa, niciodata nu mai vazusem o femeie atat de frumoasa, nici pe departe, de fapt nici nu pot incerca sa descriu diferenta, totul era oricum nefiresc, de necrezut. Si inca ceva, parea ca simt frumusetea ta, simturile mele imi depaseau dimensiunea, frumusetea ta ma invaluia, ma ametea, ma paraliza, eram ca hipnotizat…Atunci mi s-a intamplat ceva si mai ciudat. Fara sa gandesc o clipa macar, m-am intors din drum si-am inceput sa merg pe urmele tale. Gandeam deja complice cu inima, ma scuzam ca oricum n-aveam alt drum, inca nu recunoasteam in sinea mea ca te urmaream…
Mergeam in urma ta, cu privirea lipita de tine, infipta in tine as putea zice, moment in care o adiere de vand te-a invaluit brusc, mai intai ti-a cuprins piciorele apoi a urcat deodata incercand parca sa te dezveleasca. Vantul incercase poate sa-mi satisfaca mie un gand ascuns, o curiozitate exagerata ? Mintea mea incercase oare sa te vada goala ? …trecand, plutind, ca un spirit pe strada ? Era un gand absurd ? Cred ca nu, in acele momente inca nu te priveam ca fiind reala, inca nu te priveam ca fiind femeie. Te priveam ca pe un spririt, ca pe o sfanta, un inger… Probabil ca nici nu mi s-ar fi parut nefiresc daca mersul ti-ar fi inghetat brusc si-ai fi ramas acolo vesnic, nemuritoare, statuie a zeitei luminii…Depasisem toate limitele nefirescului, insa nimic nu ma mai uimea, deja nefirescul imi parea ceva normal…
Ai simtit cum vantul te-a invaluit si, continuandu-ti mersul plutire, ti-ai intins mainile pe langa corp intr-o reactie fireasca de aparare, asa ca vantul nu te-a dezvelit, rochia doar ti s-a mulat pe trup, aratandu-ti totala perfectiune. Sunt sarac in cuvinte, te-as descrie altfel, perfectiune e prea putin spus, dar nu ma simt in stare sa exprim acea risipa de talent ,talentul naturii, toti sculptorii lumii mi s-au parut la un loc, de o enorma saracie in imaginatie…Mi s-a parut ca am vazut chiar si fina tresarire a muschilor tai intr-o divina incordare. Acea imgine mi-a ramas in minte si mi-a schimbat inzecit ideea de armonie, suplete, finete, maiestrie, dar totul imi parea inca, nelumesc, divin, ireal…
Ti-ai continuat drumul, mereu impasibila si pareai ca nu vezi nimic in jurul tau, soarele te insotea mereu. Ai traversat strada, destul de ciudat, nu te-ai uitat in jur sa vezi daca sunt masini, sau altceva care sa te poata opri, sau impiedica sa treci mai departe, poate chiar sa te loveasca…chiar mi-a fost un fel de teama, sau poate ca nu, poate ca m-am gandit ca nimic nu te poate atinge, nimic nu-ti putea impiedica plutirea…
Tot ce spun acum este de fapt o reluare a mintii mele, am reconstituit si retrait azi intalnirea cu tine. Abia azi am putut sa-mi explic unele detalii, ceva mai apropape de firesc, mai aproape de real, am mers din nou pe traseul pe care l-am strabatut atunci impreuna, de fapt tu inaintea mea si eu pe urmele tale. Multe lucruri mi-ar fi ramas neaintelese, inexplicabile, daca azi n-as fi trecut iarasi prin orasul tau.
In ziua primei noastre intalniri n-am observat nici statuia lui Mihai Viteazul, desi era atat de impunatoare, un domn semet, prea aspru in sementia lui, ridicat in sa pe calul lui istoric. Azi chiar l-am admirat pe Mihai Viteazul, ridicat in sa, ca si cand dorea sa priveasca undeva departe, numai de el stiut, am admirat si intreaga piata din fata Prefecturii, era si acum pustie, doar porumbeii se agitau in jur, inclusiv cei 2 porumbei albi. Mihai Viteazul avea sabia prinsa cu putere in ambele maini, tinand-o foarte strans si parea intr-un fel anume, nervos, domina piata privind departe, poate chiar prea departe, undeva dincolo de Carpati…
Amintirea acelei zile mi-a navalit in minte, aproape socant…Desi aparusai pe un fond de lumina aproape vie, odata cu un soare viu si aprins ciudat, nu putusem sa vad nimic in jurul tau, cred ca nici cladirea prefecturii, cat este de impozanta, cred ca n-o observasem. Vazusem doar fugitiv porumbeii ciugulind , mi se paruse absurd, ciugulind de pe asfaltul cenusiu, dar si ei, odata cu aparitia ta au zburat, chiar si cei 2 porumbei albi, disparuse-ra si ei ca totul in jur…N-am sa inteleg niciodata cum ai reusit sa captezi toata lumina si toata stralucirea asupra ta, razele soarelui te-au cuprins si te-au purtat spre cladirea Teatrului National, alungand in jurul tau totul in umbra, asa imi aminteasc, strada a ramas doar un cadru imens, ca un urias tablou cenusiu, pe fundalul caruia, mereu in prim plan si in miscare, tu imbracata cu o rochie neagra intr-o croiala simpla, simpla, care iti acoperea trupul doar atat cat era decent si iti lasa piciorele descoperite pana deasupra geninchilor destul, totusi nu exagerat. Parul tau imi parea turnat din platina, mai fin decat finetea insasi, fin dar nu fragil, dimpotriva, curgea aproape aprins, drept si retezat putin deasupra umerilor, elegant si unic, era astfel pieptanat incat cadea mai mult peste urechea dreapta si ocolind delicat pe langa urechea stanga, se misca, se legana in ritmul pasilor tai ; ordonat ca o pendula cuminte si rabdatoare, ca o pendula ... Rochia iti scotea in evidenta armonia totala a trupului, iar nuanta ei contrasta surpinzator si foarte placut cu nuanta parului si cu pantofii tai albi ca zapada de la polul nord si cu un toc subtire si inalt, poate prea subtire si prea inalt, ceva parea nefiresc si amanuntele astea, si detaliile par nefiresti, probabil ca totul parea asa din cauza mersului tau incredibil de usor, plutitor…
Toate detaliile acestea le-am expras din memoria mea abia azi, le-am descoperit concentrandu-ma in amintire, azi mi le-am amintit, dar atunci le priveam ca intr-un vis, ca intr-un ireal acceptat in normal, abia acum imi izvorasc din minte, ca si cum cum dupa ani si ani retraiesti brusc un vis al copilariei si te uimeste claritatea lui…Aveai si o geanta in mana, o geanta alba ca un plic netimbrat, imi amintesc si privirea ta, era ca un camp intins si de un verde imbaiat de roua…o insula de viata verde, ridicandu-se in mijlocul uni lac cu apa albastra, limpede de munte…ochii tai, verzi, mari si limpezi si parca erau atat de neatenti, de impasibili, parea ca ochii nu-ti folosesc la nimic, doar ii plimbai intr-o parte si alta fara sa vezi ceva, ei m-au ametit, m-au respins dar m-au si atras, intr-o lupta neinteleasa, actionam ca inrobit de ei, ca si cum as fi luptat cu mine insami, intentionam poate sa le divin vizibil, oare de ce ? oare chiar asa este ?
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu