VIS...UNIVERSAL

Ca sa visez roz, nu trebuie sa inchid ochii,
E de ajuns sa-mi adun pleoapele putin,
Si lumea toata …si tot universul,
Se revarsa in mine,ca o petala de crin…

In fiecare timp, mor putin cate putin,
Si ma transform in vis de duca,
Uneori ma astern lin,
Alteori devin o porunca…

Am iesit din spatiu, ma plimb printre galaxii,
E semn ca am iesit si din timp,
Asa a inceput invazia visului roz,
Printre castani schilozi, pe planete tarzii…

Acum imi este teama sa-mi desfac pleoapele,
E ca si cum sunt in pericol sa te pierd,
Ma invart intr-un mare cerc, sa-mi adun soaptele,
Nu mai am cum, nu mai am cu ce…sa te dezmierd!

Ieri credeam ca sunt la apogeu,
credeam ca nu te pot dori mai mult,
azi am aflat ca cel de ieri, nu eram eu...
maine...stiu, ma voi hrani... cu…tumult!!!

Ce vrea mama, dar tu?

Mama ta iti vrea sot rege,
E normal,
Si tot cauta prin carti,
Crai de una, Crai de alta,
E banal,

Chiar Crai de ghinda,
Dar tu, Catalina dulce,
Vrei un sot cu coate goale,
Vorbe seci , gesturi..normale,

Vrei un duce?
Nici macar un soi de soc,
Cu nesat si cu noroc,
E normal,

Maine vei merge la piata,
Si-o sa-ti capeti o paiata,
Un barbat tamp si hoinar,
gradinar,
Aiurit si ordinar,

…E banal…

N-am invatat nimic, am creat totul...

N-am invatat ca nu pot sa fac pe cineva sa ma iubeasca…asa ca imi pastrez speranta si incerc mereu sa ma autodepasesc…
Cum sa fac sa fiu o persoana iubita…pot face doar sa nu fiu…
Daca mie imi pasa…nu-mi pasa ce le pasa altora…
Nu ma lupt sa castig incredere…sunt doar eu insumi si…treaba lor…daca isi pierd increderea in mine…mai au inca o problema, tot problema lor…
In viata conteaza ce ai, pentru ca…nu ai niciodata pe cineva…
Farmecul iti este de folos la prima vedere si…prima impresie conteaza…apoi, daca meriti ai succes, daca nu, nu…
Nu ma compar cu altii…intotdeauna cred ca eu pot face mai mult…sau …schimb subiectul…
Conteaza, pentru mine, ce pot face pentru oameni…
Niciun lucru nu are doua fete, doar o fata si un dos…trebuie sa alegi fata cu atentie…
Ai dreptate, cu cei dragi trebuie sa te porti mereu, ca si cand e ultima oara…
Nu ne cunoastem limitele, decat atunci cand le punem la incercare si…vom fi foarte surprinsi cat de …nelimitati suntem…
Eroi sunt cei care fac ceva iesit din comun, indiferent daca sunt sau nu constienti de ce fac…uneori norocul te face erou , iar ghinionul te face…om de nimic…
Sunt oameni care ne iubesc si nu stiu s-o arate…sunt oameni care nu ne iubesc si…stiu s-o arate…

SA-MI CANTI, IUBITO

Sa-mi canti iubito, orice,
Vocea ta e doar un cant,
Si un a, atat de-ai spune
Chiar daca se pierde-n vant.

Un colind, cu-atat mai bine,
Iarna vreau sa te ascult,
Cum iti canti, soptind, iubirea,
Intr-un cantec de demult.

Viscolul nu ma-nfioara,
Cand ascult colindul tau,
E ca si cand prima oara,
As lua binele din rau.

Pe un pat cu flori de tei,
Cu privirile pierdute,
Te-as avea, de ai sa vrei,
In visari nebanuite.

Te iubesc, nu-i un secret,
E reala a mea vrere,
N-am nevoie de decret,
De iubita, a te cere…

Cine sunt eu?

sunt eu, mi-e dor de celalalt…
un steag, un petic pe-un catarg,
imbratisand furtuna , fara drept,
fara reper si nici nu pot sa-stept,

nu am nici nord, nici sud, doar azi mai am,
pe maine l-am pierdut printre oceane,
privesc printre rafale ,sfantul trist,
ce-am fost rostogolit, prin mariane,

si imi tot cern speranta de artist,
speranta mea , nascuta pe maidane…
si azi se duce-ncet, mai am trei soapte,
pe care-am sa le pierd in miez de noapte.

probabil, noaptea tot pustie creste,
acum stiu bine ce inseama eu,
nu mai stiu insa, celalalt ce este,
il caut, il astept… e ca-n poveste,

s-a pierdut ieri, in Pirineu…
am sa-l gasesc, stiu ca n-am alt destin,
caci fara el, nici eu nu mai sunt eu,
il voi gasi-n paharul cu pelin…

furtuna mi-e prietena de-atat
cat am iubit-o, de la inceput,
acum o-mbratisez, ea ma-npresoara,
si ieri si azi si maine…a mia oara…

nu am nici nord, nici sud, doar azi mai sunt,
pe maine l-am pierdut printre oceane
il voi gasi, prin soarele carunt,
imprastiat perfect, printre maidane.

in noaptea asta eu te mai astept,
cu sansa de sfarsit, te prind de mana,
consider ca asa e drept,
Sa-ti pun pe frunte, inima …cununa….

sa spun ce-am invatat…

sa spun ce-am invatat…
…………………………
In viata trebuie sa mergi,
sa te asiguri…non-stop,
sa opresti inainte de-a fi prea tarziu,
apoi sa nu uiti
sa pleci mai departe, tot mai departe,
daca e nevoie,
poti sa mergi si pe contrasens,
daca nu te vede nimeni, e ok,

Uneori trebuie sa mergi pe sens unic,
Atunci, ai grija,
E cel mai riscant,
Dar…sa nu risti cumva…sa nu risti,
Daca nu risti esti pierdut,
Dac risti, probabil ca vei pierde,
Sau , probabil, vei castiga,
Sigur vei castiga …experienta…

Cel mai important e ,
Sa stii,
dupa cine te tii,
Important e sa fii
Sau nu fii, tu cel dintai…

Copil fiind…sa te bucuri…
Matur fiind…sa aduni mult curaj,
O sa-ti trebuiasca la …batranete.

Am inteles bine?
Mi se pare atat de simplu,
Traiesc asa cum m-am obisnuit…
Acum,
Pot sa merg sa…iubesc?

Catelul milos

Catelul milos,

Astazi nu vreau sa-ti aduc nicio veste,
am sa-ti spun doar o mica poveste...

ieri eram cam trist, chiar apasat de ganduri,
si-am pornit catre gradina mea cea veche,
cautam amintiri printre randuri,
cautand putina liniste,
o doza de calm,
...o umbra de salcam...
nu cautam paradisuri
probabil ceva ascuns prin abisuri.

Ma asezasem pe un trunchi
Si-am inceput sa fac planuri de primavara,
ce mai plantez,
ce renuntari voi mai avea,
cum sa evadez,
din orice, din aievea…
ce esecuri mai pot uita…

uitasem tigara intre degete,
le scuturam de regrete,
sapca imi cazuse peste ochi,
piciorele imi amortisera,
mainile ma parasisera,
mintea-mi alerga aiurea,
chiar nu stiu la ce ma gandeam...

Atunci am descoperit langa mine o umbra,
am privit-o s...,
umbra era un catel cenusiu,
parea viu...!
plin de praf,
nepieptanat de la nastere, de la fatare,
parea nesigur si fara suflare,
cu parul valvoi,
era si el o fiinta, ca si noi,
cu o ureche atarnand ca o zdreanta,
cu ochi intrebatori,
de faianta,
si plini de fiori,
cu stomacul gol,
parea ca nici apa nu bause de cateva zile...
nici macar din namol...
cu toate astea,
statea pe coada lui plina de praf imbacsit,
ca un copil ratacit...
si ma privea cu o rabdare de neinteles,
mai ales,
ma privea ca pe o minune,
nu una anume,
sau ca pe o bucata de paine,
sau un castron plin cu apa...
nu neaparat plata...

apoi am uitat de catel,
credeam ca ma uitase si el...
tocmai ma ascunssesem din nou prin gandurile mele,
cand am auzit un vaet,
aproape, incet,
un schirlait dureros,
ca un cantec intors pe dos,
un amestec de vaet si de mila…
catelul urla, asta era cuvantul,
nu, nu era vantul…
dar ce era ciudat,
chiar de admirat,
nu urla de durere,
nu avea nicio vrere,
privea spre gradina vecina,
de unde venea un alt vaet,
ca un scancet,
mai stins si chiar plin de durere…

pisica vecinilor, isi plangea durerea,
se tara cu labuta rupta,
ii atarna, parea intrerupta,
iar catelul ii plangea de mila…

Nu-mi venea sa cred,
l-am repezit,
i-am vorbit,
i-am strigat sa taca,
dar parea ca nu ma aude,
sau nu vrea sa ma asculte,
parea ca el stie mai multe,
nici nu ma lua in seama,
m-am repezit spre el, ca si cand as fi vrut sa-l lovesc,
puteam chiar sa-l ranesc,
degeaba,
continua sa planga de mila pisicii...
in ciuda fricii...

catelul acela era cenusiu si trist,
plin de praf, mort de foame si de sete,
urla indelete,
avea ochii intrebatori si milosi,
deloc sfiosi,
era mic si prapadit,
nu fusese niciodata vesel,
nu fusese niciodata iubit...
ca vai de el...
dar dorea sa traiasca,
stia si sa iubeasca,
nu-si plangea de propria mila,
chiar daca provoca sila,
si, peste toate astea,
era altruist,
nu era pesimist,
dar, pentru el insusi,
parea ca nimic nu-si doreste,
nu se plangea ca traieste,
nu-si dorea nici sa bea, nici sa manance,
nici pe nimeni sa incurce,

ma gandeam ca nu are niciun drept,
putea fi prost , sau poate destept,
ar fi putut fi cinstit,
lenes sau linistit,

nu stia nimic,
cat era de mic
sau poate ca da,
stia,
poate ar fi putut sa fie profesor,
inginer,
sau activist,
sau securist,
stia ca de el, nimanui nu-i este dor...

si totusi,
stia ca nu putea fi pesimist
si mai stia,
ca…nu avea dreptul sa fie trist...

In contratimp

Daca imi vine sa plang, eu rad si imi trece,
Daca pierd spun mereu: - n-am pierdut!
Indiferent de scor…speranta mi-e…rece,
Azi ma ridic si maine-mi pun scut.

Cu bine sau rau, toate trec,
Asa trec si eu mai departe,
Mereu ma ridic, cu sufletul sec,
Mereu imi adun, sperante desarte.

Dar nu-i nimic, fie ce-o fi,
Toate vor trece, cu fiecare zi,
Viata ma toaca, mereu si…mereu,
Invingator insa…sunt tot eu…

Mereu cad, dar mereu ma ridic,
Si strig tare, tare…NU-I NIMIC!

IUBIRE – PUR SI SIMPLU

Roman-schita
1.

- Tu ai dormit vreodata printre flori ? Sa simti parfumul cum iti inunda inima, sufletul, mintea ?
Eu am dormit de multe ori inconjurat de flori de camp, in jurul meu erau mii de flori albe, albastre, galbene, se leganau in bataia vantului. Din cand in cand parfumul lor venea ca o adiere usoara si simteam ca aproape ma imbata.

Azi mi-am amintit de o zi din primavara acestui an. Priveam pe fereastra, ganditor,priveam marul din gradina mea. Era inflorit de curand, plin de flori albe si roz, roz si albe, intr-o ingemanare perfecta de alb si roz, greu era sa stii unde incepe albul, unde se termina rozul, unde ambele culori sunt combinate. Am iesit din casa, am mers in gradina, langa mar si m-am cufundat printre crengile lui inflorite, intr-o tentativa de a ma ascunde in natura aceea minunata, pura, absolut pura. Un parfum puternic m-a cuprins si poate chiar m-a ametit putin…

Acum e inceput de toamna, marul din gradina mea nu mai are flori, nici fructe, mai are doar frunze, inca verzi. Natura si-a schimbat fata, a venit toamna , ca un gand ascuns si temator, ca o idee de tristete, simt ca-mi lipseste ceva, ceva nedefinit, nu-mi pot da seama ce-mi lipseste…
Mintea, gandurile mele, te cauta pe tine, as vrea sa-ti daruiesc tie marul meu, dar nu acum, am sa astept sa infloreasca din nou, in primavara viitoare am sa ti-l daruiesc, parfumul lui sa te inunde si pe tine, asa as vrea, viata ta sa-ti fie plina de flori si parfum de mar, ca un vis intr-o padure fermecata.
Ma gandesc la tine, zi de zi numai asta fac, uneori incerc sa-mi alung gandurile, incerc sa mai uit dar nu reusesc, sau reusesc doar pentru putin timp, apoi imi apari din nou in minte si nu mai pleci. As vrea sa-ti vorbesc, sa-ti spun o mie de lucruri, sa-ti descriu o mie de gesturi pe care le fac cu gandul la tine, mintea mi-a rams conectata spre tine si nici nu vreau sa se intample altfel. As vrea sa-ti vorbesc…sa-ti spun…e important sa-ti spun…e foarte important sa stii…

Treceam prin viata calm, linistit, mai bine zis viata treacea pe langa mine, nu aveam sperante desarte, nu aveam vise, treceam prin viata fara necazuri, fara probleme deosebite, fara lumini si umbre, fara realizari insemnate, fara…Dar nu doream nimic mai mult decat aveam.
Am terminat o facultate, sunt inginer intr-o fabrica, intr-un orasel linistit si curat. Am pasiuni normale, obisnuite : sport, muzica, pescuit. Nu am cu ce ma lauda, dar nici de ce ma plange…
Asa era viata mea, calma, linistita, obisnuita, lineara, pana cand…Ca din senin tu ai aparut in calea mea, oarecum inexplicabil. Iti amintesti ? Sau nici macar nu m-ai observat ?

Traiesc continuu emotia pe care am simtit-o la intalnirea cu tine. E o emotie minunata, oarecum inexplicabila, o emotie care imi place si traiesc mereu cu ea, nu vreau sa pierd nimic, nicio impresie, nicio reactie, niciun gand, speranta, vis…nimic din ceea ce s-a intamplat si nici din ceea ce se va intampla de azi inainte, nimic din ceea ce a fost si va fi legat de tine. Asa ca, m-am gandit sa scriu tot, un fel de jurnal adresat tie, in care voi asterne pe hartie fiecare gand, fiecare gest si fiecare emotie traita, totul asa cum s-a intamplat, cum am simtit, dar si tot ce va urma de azi inainte. Nici nu cred ca as putea sa traiesc altfel, simt ca doar asa, scriind, voi reusi poate sa depasesc tensiunea de care sunt si voi fi cuprins. Tensiunea asta ma insoteste din clipa in care ai aparut.
N-am sa uit niciodata intalnirea cu tine. Au trecut deja cateva zile de atunci si inca nu reusesc sa inteleg deplin daca a fost doar un vis, sau s-a intamplat in realitate, chiar asa, din clipa aceea traiesc dimensiunea unui vis si degeaba tot incerc sa ma intorc in realitate…

Intamplarea facuse astfel incat in ziua aceea sa vin in orasul tau, nici nu mai stiu de ce venisem, in orice caz in interes de serviciu…
Ma plimbam prin centrul orasului, imi placea s-o fac, e orasul in care am facut studiile, atat anii de liceu, cat si de facultate. Imi amintesc, instinctiv mi-am privit ceasul de la mana, era aproape de ora zece. Traversam strada, catre Piata Prefecturii. Era o zi calduroasa, oarecum apasatoare, desi soarele nu se vedea pe cer. Orasul parea linistit, aproape pustiu , cum pustiu imi era si sufletul in acele momente. Cutreieram orasul ca un spectator indiferent, neatent, aproape lipsit de orice interes si curiozitate. Am observat totusi, unele schimbari fata de vremea cand fusesem eu la liceu si la facultate. Inca mai aveam in memorie imaginile acelea din anii trecuti. Imi aminteam cladirile vechi, ingalbenite de timp, inghesuite una in alta, cu tencuiala cazuta, cu ferestrele murdare, cu balcoane care mai de care mai ciudate, parca imaginate de cineva bolnav de originalitate…Mi-am ridicat privirea si-am vazut Piata Prefecturii ; goala, pustie, asfaltul murdar, cenusiu, nimeni nu trecea pe acolo, doar eu dus pe ganduri, nu mai stiu la ce gandeam, probabil la nimic important, cand…

S-a facut deodata lumina, soarele alunecase brusc de sub o cortina de nori cenusii si isi revarsa cu putere razele acolo, in centrul orasului. L-am privit oarecum surprins. Aveam impresia ciudata ca soarele pe mine ma cauta, parea ca se repezise brusc spre mine. Altfel, pe cine cauta, pe cine altcineva cand nimeni nu era in preajma ? Si totusi…

In clipa urmatoare te-am vazut…
Aparusei si tu, odata cu razele de soare, veneai de undeva din fata mea, traversai piata in diagonala. Abia atunci am vazut cativa porumbei, multi si cam grabiti, ciuculeau ceva de asfaltul strazii, mai multe detalii n-am observat, imi amintesc doar ca doi dintre porunbei erau albi, ceilati erau de un cenusiu intens. Cei albi erau putin izolati, ciuguleau si ei ceva de pe asfalt, ceva numai de ei vazut…
Apoi, totul din jur a disparut din atentia mea, n-am mai vazut nimic in afara de tine…veneai parca plutind usor, nefiresc, mi se parea ca pasii tai nici nu atingeau strada. Nu intelegeam nimic din ceea ce se petrecea, stiu doar ca mi-am scuturat privirea ca si cand doream sa alung un val ciudat ce mi-o acoperea, am inchis o clipa ochii, apoi i-am deschis, vedeam si imi parea ca nu vad, imi parea ca nimic nu e real, chiar m-am ciupit sa-mi verific constienta. Te priveam, incercam s-o fac cu toata atentia de care eram in stare, dar ramaneam dominat de o impresie stranie, te vedeam stralucind nefiresc, la inceput te-am vazut , intr-un fel… imensa…

Ai trecut prin apropierea mea fara sa ma vezi, asa mi s-a parut. Am trecut si eu pe langa tine, as spune intr-un fel robotic, am continuat sa merg mai departe, in virtutea inertiei de care eram cuprins. Curand inertia mea s-a stins, s-a consumat brusc si n-am mai stiut unde ma duceam, unde ma indreptam, cred ca nici nu avusesem vreun plan anume, nu cautam o strada sau alta, nu cautam ceva anume… Ceva m-a facut sa ma opresc din mers si nu cred ca am sa stiu vreodata ce m-a determinat s-o fac. Poate un camp magnetic puternic, poate doar hazardul, sau poate ca destinul…

Dupa ce m-am oprit, mi-am intors privirea catre tine si te-am urmarit, imi era teama ca ma vezi si ma descalifici pentru asa gest, dar chiar nu m-am putut abtine, desi acest lucru nu era deloc in firea mea… Erai atat de frumoasa, niciodata nu mai vazusem o femeie atat de frumoasa, nici pe departe, de fapt nici nu pot incerca sa descriu diferenta, totul era oricum nefiresc, de necrezut. Si inca ceva, parea ca simt frumusetea ta, simturile mele imi depaseau dimensiunea, frumusetea ta ma invaluia, ma ametea, ma paraliza, eram ca hipnotizat…Atunci mi s-a intamplat ceva si mai ciudat. Fara sa gandesc o clipa macar, m-am intors din drum si-am inceput sa merg pe urmele tale. Gandeam deja complice cu inima, ma scuzam ca oricum n-aveam alt drum, inca nu recunoasteam in sinea mea ca te urmaream…

Mergeam in urma ta, cu privirea lipita de tine, infipta in tine as putea zice, moment in care o adiere de vand te-a invaluit brusc, mai intai ti-a cuprins piciorele apoi a urcat deodata incercand parca sa te dezveleasca. Vantul incercase poate sa-mi satisfaca mie un gand ascuns, o curiozitate exagerata ? Mintea mea incercase oare sa te vada goala ? …trecand, plutind, ca un spirit pe strada ? Era un gand absurd ? Cred ca nu, in acele momente inca nu te priveam ca fiind reala, inca nu te priveam ca fiind femeie. Te priveam ca pe un spririt, ca pe o sfanta, un inger… Probabil ca nici nu mi s-ar fi parut nefiresc daca mersul ti-ar fi inghetat brusc si-ai fi ramas acolo vesnic, nemuritoare, statuie a zeitei luminii…Depasisem toate limitele nefirescului, insa nimic nu ma mai uimea, deja nefirescul imi parea ceva normal…

Ai simtit cum vantul te-a invaluit si, continuandu-ti mersul plutire, ti-ai intins mainile pe langa corp intr-o reactie fireasca de aparare, asa ca vantul nu te-a dezvelit, rochia doar ti s-a mulat pe trup, aratandu-ti totala perfectiune. Sunt sarac in cuvinte, te-as descrie altfel, perfectiune e prea putin spus, dar nu ma simt in stare sa exprim acea risipa de talent ,talentul naturii, toti sculptorii lumii mi s-au parut la un loc, de o enorma saracie in imaginatie…Mi s-a parut ca am vazut chiar si fina tresarire a muschilor tai intr-o divina incordare. Acea imgine mi-a ramas in minte si mi-a schimbat inzecit ideea de armonie, suplete, finete, maiestrie, dar totul imi parea inca, nelumesc, divin, ireal…

Ti-ai continuat drumul, mereu impasibila si pareai ca nu vezi nimic in jurul tau, soarele te insotea mereu. Ai traversat strada, destul de ciudat, nu te-ai uitat in jur sa vezi daca sunt masini, sau altceva care sa te poata opri, sau impiedica sa treci mai departe, poate chiar sa te loveasca…chiar mi-a fost un fel de teama, sau poate ca nu, poate ca m-am gandit ca nimic nu te poate atinge, nimic nu-ti putea impiedica plutirea…

Tot ce spun acum este de fapt o reluare a mintii mele, am reconstituit si retrait azi intalnirea cu tine. Abia azi am putut sa-mi explic unele detalii, ceva mai apropape de firesc, mai aproape de real, am mers din nou pe traseul pe care l-am strabatut atunci impreuna, de fapt tu inaintea mea si eu pe urmele tale. Multe lucruri mi-ar fi ramas neaintelese, inexplicabile, daca azi n-as fi trecut iarasi prin orasul tau.

In ziua primei noastre intalniri n-am observat nici statuia lui Mihai Viteazul, desi era atat de impunatoare, un domn semet, prea aspru in sementia lui, ridicat in sa pe calul lui istoric. Azi chiar l-am admirat pe Mihai Viteazul, ridicat in sa, ca si cand dorea sa priveasca undeva departe, numai de el stiut, am admirat si intreaga piata din fata Prefecturii, era si acum pustie, doar porumbeii se agitau in jur, inclusiv cei 2 porumbei albi. Mihai Viteazul avea sabia prinsa cu putere in ambele maini, tinand-o foarte strans si parea intr-un fel anume, nervos, domina piata privind departe, poate chiar prea departe, undeva dincolo de Carpati…

Amintirea acelei zile mi-a navalit in minte, aproape socant…Desi aparusai pe un fond de lumina aproape vie, odata cu un soare viu si aprins ciudat, nu putusem sa vad nimic in jurul tau, cred ca nici cladirea prefecturii, cat este de impozanta, cred ca n-o observasem. Vazusem doar fugitiv porumbeii ciugulind , mi se paruse absurd, ciugulind de pe asfaltul cenusiu, dar si ei, odata cu aparitia ta au zburat, chiar si cei 2 porumbei albi, disparuse-ra si ei ca totul in jur…N-am sa inteleg niciodata cum ai reusit sa captezi toata lumina si toata stralucirea asupra ta, razele soarelui te-au cuprins si te-au purtat spre cladirea Teatrului National, alungand in jurul tau totul in umbra, asa imi aminteasc, strada a ramas doar un cadru imens, ca un urias tablou cenusiu, pe fundalul caruia, mereu in prim plan si in miscare, tu imbracata cu o rochie neagra intr-o croiala simpla, simpla, care iti acoperea trupul doar atat cat era decent si iti lasa piciorele descoperite pana deasupra geninchilor destul, totusi nu exagerat. Parul tau imi parea turnat din platina, mai fin decat finetea insasi, fin dar nu fragil, dimpotriva, curgea aproape aprins, drept si retezat putin deasupra umerilor, elegant si unic, era astfel pieptanat incat cadea mai mult peste urechea dreapta si ocolind delicat pe langa urechea stanga, se misca, se legana in ritmul pasilor tai ; ordonat ca o pendula cuminte si rabdatoare, ca o pendula ... Rochia iti scotea in evidenta armonia totala a trupului, iar nuanta ei contrasta surpinzator si foarte placut cu nuanta parului si cu pantofii tai albi ca zapada de la polul nord si cu un toc subtire si inalt, poate prea subtire si prea inalt, ceva parea nefiresc si amanuntele astea, si detaliile par nefiresti, probabil ca totul parea asa din cauza mersului tau incredibil de usor, plutitor…

Toate detaliile acestea le-am expras din memoria mea abia azi, le-am descoperit concentrandu-ma in amintire, azi mi le-am amintit, dar atunci le priveam ca intr-un vis, ca intr-un ireal acceptat in normal, abia acum imi izvorasc din minte, ca si cum cum dupa ani si ani retraiesti brusc un vis al copilariei si te uimeste claritatea lui…Aveai si o geanta in mana, o geanta alba ca un plic netimbrat, imi amintesc si privirea ta, era ca un camp intins si de un verde imbaiat de roua…o insula de viata verde, ridicandu-se in mijlocul uni lac cu apa albastra, limpede de munte…ochii tai, verzi, mari si limpezi si parca erau atat de neatenti, de impasibili, parea ca ochii nu-ti folosesc la nimic, doar ii plimbai intr-o parte si alta fara sa vezi ceva, ei m-au ametit, m-au respins dar m-au si atras, intr-o lupta neinteleasa, actionam ca inrobit de ei, ca si cum as fi luptat cu mine insami, intentionam poate sa le divin vizibil, oare de ce ? oare chiar asa este ?

(va urma)

NE VOM IUBI

Ne vom iubi pe tarmul Marii Rosii,
Ca doi nebuni de dragoste-nsetati,
Vom fi doar noi, ca-n marmura colosii,
Iubiti si binecuvantati.

Ne vom iubi in cant de valuri,
Privindu-ne, cu lacrimi albe,
Vom fi ca stancile din maluri
Si algele ne vor fi salbe.

Ne vom iubi cum nimeni, niciodata
Nu s-a iubit sub cerul astei lumi,
Eu inima ti-o daruiesc, inflacarata
Iti fac din ea, si lauri si cununi.

Cand luna va privi uimita,
Cum ne iubim ca doi nebuni,
Vei fi iubito, infinita,
Ca pacea smulsa de strabuni.

Ne vom iubi iubito, jos pe plaja,
Cum se iubesc doar ingeri vii
Ne vom ascunde-n foc si vraja,
Placerea, ca-n imparatii.

Ne vom iubi pe tarmul marii sfinte
Ca doi iubiti, cum n-au mai fost
Iar lumea toata ia aminte,
Fara iubire nu e rost…

Ne vom iubi cat ne iubeste Domnul ,
In cant de valuri ce-or privi uimite
Si amandoi vom fi doar un unul
Divin, aievea, foc, cuminte…

Iubirea mea e sfanta, fara preget,
In mine s-au intors stramosii,
Eu te iubesc, doar ard, nu cuget,
Pe tarmul Marii Rosii…

iarna, ca o mireasa

stiam ca va veni si ora, cand,
in noaptea alba, ninge iar,
orasul e albit, e ca un gand,
prin care zboara fulgii, rar…

noaptea se-mbraca-n alb ca o mireasa,
e rece sufletu-i , de prea mult vis uscat,
si-acum ma duce-ncet spre alta stea craiasa,
sa cred ca cern, prin paradis plecat…

soptesc cuvinte seci, ca inghetate,
vreau sa te strig si n-am curaj sa sper,
pe buze vorbele-mi imi sunt curate
dar lacrimile-n-gheata…in stingher…

iubita mea, te strig din valea vie,
unde respir ca sa te stiu pe tine,
in iarna asta, albul vreau sa stie,
cat te iubesc si cat imi e de…bine…

Asa esti tu, si da si nu…

te voi iubi, asa cum esti…parere,
nascuta printre ganduri, cat amanunt,
te voi iubi, cu patimi si durere,
si eu la fel ca tine, sunt azi, maine nu sunt.

dar, din iubirea mea, exist si te gasesc,
mereu, mereu mai vie…devii un continut,
parere esti si totusi, te iubesc,
iti simt amprentele in asternut.

exist ca sa visez, visez ca sa exist,
te caut printre randuri, in tot ce este-n jur,
in fiecare zi sunt vesel, dar si trist,
mi-am pus speranta intr-un colt, sub abajur.

azi am putere sa mai sper, dar maine nu se stie,
incerc sa mai pastrez din minti… la cec,
parerile ma cern si ma imbie,
durerile-n ascuns, mi le petrec.

dar intr-o zi, stiu bine, vei veni,
sa te asterni, incet, pe pieptul meu,
parere, tu, vei vrea a ma iubi,
exist intr-o speranta, asa-s eu.

tu sa traiesti mereu, parere si contur,
nu-ti va pasa ca eu exist sau nu,
nu vei gasi iubirea imprejur,
e simplu…pentru ca asa esti tu.

AM TRAIT O VIATA SI NA-M INVATAT NIMIC…

n-am invatat ca apa nu curge, doar cauta linia gravitatiei,
n-am invatat ca ploaia vine doar cand si cum vrea ea,
n-am invatat ca norii nu se enerveaza JAMAIS, doar ne ameninta din plictiseala,
inca nu stiu de ce florile continua sa infloreasca, desi in fiecare toamna mor,
n-am aflat inca de ce Dunarea vine de la Sucidava si merge spre Olimp,
n-am invatat inca sa ma opun cand muzica ma inunda,
nimic n-am invatat,
nici macar acum, in prag de seara,
n-am invatat sa ma opresc,
sper si acum
ca femeia din vis ma striga…
sigur ca n-am invatat sa ma opresc,
noaptea imi da mereu fiori
si putere,
diminetile imi dau sperante,
dar serile mi le rapesc mereu…
asta e…
n-am invatat nimic si…
tu femeie din vis (ce frumos suna!)…
crezi ca mai am timp sa invat ceva?
fie ce inseamna apa calda,
eventual mersul pe jos…
Spune-mi,
Crezi ca voi invata sa ma opresc?
C.I.

Atentie!...pericol de plafonare.

Esti o persoana care nu se amesteca in multime si se apoi pierde, o persoana careia nu-i place sa-si traiasca viata monoton indeplinindu-si cu strictete sarcinile cotidiene, o persoana echilibrata care nu se lasa intimidata de imprejurarile si nici de evenimentele tensionate de zi cu zi…
Si totusi, e un moment in viata ta cand, pe neasteptate, te ascunzi in multime si te poti pierde iremediabil....Monotonia ti se naste in suflet si te devoreaza pe nesimtite. Sarcinile cotidiene iti rapesc tot timpul si asa ajungi sa uiti ca sufletul tau trebuie sa mai respire si frumosul si sublimul, dar tu uiti de el si il lasi in pustiu, nu-i mai acorzi timp, nici macar o picatura de roua nu-i dai...Atentie!...e formula dupa care sufletul tau ajunge de urgenta la… deshidratare ...Degeaba ii asiguri apoi tone de „lichide”, sufletul s-a uscat si nu mai reactioneaza...iar tu ramai sa te ocupi de strictele sarcini cotidiene, amestecata in multime, nici macar nu mai incerci sa iesi la iveala, nici nu-ti mai pui problema in acest fel, ti se pare normal si de bun gust sa nu mai faci tu o nota aparte, de ce sa mai fii tu o pata de culoare in lumea cenusie si meschina....Atentie!...Esti in mare pericol….Trebuie sa iei masuri de urgenta…
…………………
Nu vreau sa te sperii, dimpotriva.Si eu am simtit aceste lucruri...Am luptat si lupt inca cu plafonarea, am avut momente cand m-am crezut invins si zile intregi nu am mai vazut soarele.Am ajuns sa cred ca nici nu-mi mai trebuie, mi se parea ca nu mai am nevoie de soare.Dar, deodata n-am mai putut suporta si m-am ridicat, mi-am ridicat privirea si nu m-am mai recunoscut. Si, de atunci lupt, ma zbat sa ies din ascunzis, in orice caz nu ma mai pot complace cu ritmul multimii, acum stiu bine ca am nevoie de sufletul meu si trebuie sa-l menajez, sa-l hranesc si sa-i asigur picatura de roua, absolut necesara pentru a-i evita deshidratarea...pentru ca daca se deshidrateaza...eu sunt cel ce se linisteste si linistea, uneori seamana a moarte...