Catelul milos

Catelul milos,

Astazi nu vreau sa-ti aduc nicio veste,
am sa-ti spun doar o mica poveste...

ieri eram cam trist, chiar apasat de ganduri,
si-am pornit catre gradina mea cea veche,
cautam amintiri printre randuri,
cautand putina liniste,
o doza de calm,
...o umbra de salcam...
nu cautam paradisuri
probabil ceva ascuns prin abisuri.

Ma asezasem pe un trunchi
Si-am inceput sa fac planuri de primavara,
ce mai plantez,
ce renuntari voi mai avea,
cum sa evadez,
din orice, din aievea…
ce esecuri mai pot uita…

uitasem tigara intre degete,
le scuturam de regrete,
sapca imi cazuse peste ochi,
piciorele imi amortisera,
mainile ma parasisera,
mintea-mi alerga aiurea,
chiar nu stiu la ce ma gandeam...

Atunci am descoperit langa mine o umbra,
am privit-o s...,
umbra era un catel cenusiu,
parea viu...!
plin de praf,
nepieptanat de la nastere, de la fatare,
parea nesigur si fara suflare,
cu parul valvoi,
era si el o fiinta, ca si noi,
cu o ureche atarnand ca o zdreanta,
cu ochi intrebatori,
de faianta,
si plini de fiori,
cu stomacul gol,
parea ca nici apa nu bause de cateva zile...
nici macar din namol...
cu toate astea,
statea pe coada lui plina de praf imbacsit,
ca un copil ratacit...
si ma privea cu o rabdare de neinteles,
mai ales,
ma privea ca pe o minune,
nu una anume,
sau ca pe o bucata de paine,
sau un castron plin cu apa...
nu neaparat plata...

apoi am uitat de catel,
credeam ca ma uitase si el...
tocmai ma ascunssesem din nou prin gandurile mele,
cand am auzit un vaet,
aproape, incet,
un schirlait dureros,
ca un cantec intors pe dos,
un amestec de vaet si de mila…
catelul urla, asta era cuvantul,
nu, nu era vantul…
dar ce era ciudat,
chiar de admirat,
nu urla de durere,
nu avea nicio vrere,
privea spre gradina vecina,
de unde venea un alt vaet,
ca un scancet,
mai stins si chiar plin de durere…

pisica vecinilor, isi plangea durerea,
se tara cu labuta rupta,
ii atarna, parea intrerupta,
iar catelul ii plangea de mila…

Nu-mi venea sa cred,
l-am repezit,
i-am vorbit,
i-am strigat sa taca,
dar parea ca nu ma aude,
sau nu vrea sa ma asculte,
parea ca el stie mai multe,
nici nu ma lua in seama,
m-am repezit spre el, ca si cand as fi vrut sa-l lovesc,
puteam chiar sa-l ranesc,
degeaba,
continua sa planga de mila pisicii...
in ciuda fricii...

catelul acela era cenusiu si trist,
plin de praf, mort de foame si de sete,
urla indelete,
avea ochii intrebatori si milosi,
deloc sfiosi,
era mic si prapadit,
nu fusese niciodata vesel,
nu fusese niciodata iubit...
ca vai de el...
dar dorea sa traiasca,
stia si sa iubeasca,
nu-si plangea de propria mila,
chiar daca provoca sila,
si, peste toate astea,
era altruist,
nu era pesimist,
dar, pentru el insusi,
parea ca nimic nu-si doreste,
nu se plangea ca traieste,
nu-si dorea nici sa bea, nici sa manance,
nici pe nimeni sa incurce,

ma gandeam ca nu are niciun drept,
putea fi prost , sau poate destept,
ar fi putut fi cinstit,
lenes sau linistit,

nu stia nimic,
cat era de mic
sau poate ca da,
stia,
poate ar fi putut sa fie profesor,
inginer,
sau activist,
sau securist,
stia ca de el, nimanui nu-i este dor...

si totusi,
stia ca nu putea fi pesimist
si mai stia,
ca…nu avea dreptul sa fie trist...